Mandarina, cantoneza, shanghaieza și hokkien sunt numite în mod obișnuit dialecte ale chinezei. Totuși, diferențele dintre ele pot fi mai mari decât cele care separă mai multe limbi europene recunoscute oficial. Înțelegerea motivelor dezvăluie ceva fascinant despre felul în care definim limbile.
Majoritatea oamenilor consideră chineza o singură limbă, vorbită în diferite dialecte regionale. Mandarina este standardul oficial în China continentală, în timp ce cantoneza, shanghaieza, hokkien, hakka și alte varietăți sunt descrise în mod obișnuit ca forme regionale ale aceleiași limbi.
Dar există o complicație interesantă: multe „dialecte” chineze nu sunt reciproc inteligibile.
Un vorbitor de mandarină nu poate, în general, să înțeleagă o conversație purtată în întregime în cantoneză, shanghaieză sau hokkien fără contact anterior cu acestea sau fără să le fi studiat. Aceste varietăți diferă substanțial în privința pronunției și a vocabularului, precum și în unele aspecte gramaticale.
Să luăm acum în considerare limbile fostei Iugoslavii. Sârba, croata, bosniaca și muntenegreana sunt recunoscute ca limbi standard naționale distincte. Totuși, vorbitorii lor se pot înțelege, în general, fără mari dificultăți.
Aceasta creează un contrast fascinant. Unele limbi recunoscute oficial sunt extrem de asemănătoare, în timp ce unele varietăți clasificate tradițional drept dialecte sunt radical diferite.
Așadar, ce anume face ca o varietate să fie o limbă și nu un dialect?
Răspunsul implică mai mult decât vocabularul și gramatica. Istoria, identitatea culturală, educația și standardizarea limbii joacă, de asemenea, roluri importante. Recunoașterea diferențelor lingvistice nu implică faptul că respectivele comunități trebuie să aibă identități naționale sau politice separate. Clasificarea lingvistică și identitatea națională sunt chestiuni înrudite, dar fundamental diferite.
Chineza este o familie diversă de limbi înrudite
Chineza aparține familiei de limbi sino-tibetane. Varietățile sale formează ramura sinitică, pe care lingviștii o împart de obicei în mai multe grupuri principale.
În funcție de sistemul de clasificare, chineza are aproximativ șapte până la zece grupuri principale, fiecare cu numeroase varietăți regionale.
| Grup | Varietăți cunoscute | Regiuni principale |
|---|---|---|
| Mandarină | Mandarină standard, sichuaneză | Nordul și sud-vestul Chinei |
| Wu | Shanghaieză, suzhoueză | Shanghai, Zhejiang |
| Yue | Cantoneză, taishaneză | Guangdong, Hong Kong |
| Min | Hokkien, teochew, fuzhoueză | Fujian, Taiwan |
| Hakka | Varietăți hakka | Guangdong, Fujian, Jiangxi |
| Xiang | Hunaneză | Hunan |
| Gan | Varietăți gan | Jiangxi |
| Jin | Varietăți jin | Shanxi |
| Huizhou | Varietăți hui | Sudul provinciei Anhui |
| Pinghua | Varietăți pinghua | Guangxi |
Clasificarea exactă nu este unanim acceptată. De exemplu, jin este uneori inclus în grupul mandarinei, în timp ce min cuprinde mai multe varietăți foarte divergente.
Nici măcar apartenența la același grup nu garantează inteligibilitatea reciprocă. Hokkien și fuzhoueza aparțin ambele grupului min, dar vorbitorii lor nu se pot înțelege, în general, fără contact anterior cu cealaltă varietate.
Unele comunități învecinate din sudul Chinei vorbesc, de asemenea, varietăți care pot fi greu de înțeles pentru cei din afara lor, inclusiv pentru vorbitorii altor varietăți chineze.
Encyclopaedia Britannica descrie chineza ca pe un ansamblu de varietăți numite în mod popular dialecte, dar clasificate de obicei de specialiști ca limbi separate. Ea compară diferențele dintre acestea cu cele dintre limbile romanice moderne, precum spaniola, italiana și franceza.
Prin urmare, descrierea chinezei ca un grup de limbi înrudite nu este o perspectivă lingvistică neobișnuită. Este un mod consacrat de a înțelege diversitatea sa.
Ce deosebește o limbă de un dialect?
Unul dintre cele mai utile concepte din lingvistică este inteligibilitatea reciprocă, adică abilitatea vorbitorilor unor varietăți diferite de a se înțelege fără studiu prealabil.
Să luăm engleza americană și engleza britanică. Ele diferă în privința pronunției, a vocabularului și a unor convenții gramaticale, dar vorbitorii pot comunica, în general, fără dificultate. Majoritatea oamenilor le recunosc ca varietăți ale englezei.
Să luăm acum spaniola și portugheza. Aceste limbi au un strămoș comun și multe asemănări, dar înțelegerea dintre vorbitorii lor este mai puțin sigură, mai ales în vorbirea spontană.
Mandarina și cantoneza prezintă o situație comparabilă. Deși ambele aparțin tradiției lingvistice chineze, cunoașterea uneia nu îi permite automat cuiva să o înțeleagă pe cealaltă.
Același lucru este valabil pentru mandarină și shanghaieză sau pentru mandarină și hokkien.
Acestea nu sunt doar accente diferite. Sunt sisteme lingvistice distincte, care s-au dezvoltat de-a lungul secolelor și prezintă diferențe substanțiale în sistemele fonetice, vocabular și anumite structuri gramaticale.
Totuși, inteligibilitatea reciprocă nu este un test perfect. Un vorbitor de mandarină care urmărește regulat emisiuni de televiziune în cantoneză poate înțelege considerabil mai multă cantoneză decât cineva care nu a întâlnit-o niciodată. Contactul cu limba, educația și interacțiunile regionale pot influența semnificativ înțelegerea.
Limbile pot forma și continuumuri dialectale, în care varietățile învecinate sunt relativ ușor de înțeles, dar cele mai îndepărtate devin tot mai diferite.
Cu toate acestea, inteligibilitatea reciprocă oferă un punct de plecare util pentru a înțelege de ce multe varietăți chineze pot fi considerate în mod justificat limbi separate.
Mandarina și cantoneza diferă prin mai mult decât pronunție
Pentru a înțelege diferențele dintre varietățile chineze, să analizăm câteva expresii cotidiene.
| Română | Mandarină | Cantoneză |
|---|---|---|
| Eu | 我 (wǒ) | 我 (ngo5) |
| El sau ea | 他 / 她 (tā) | 佢 (keoi5) |
| A mânca | 吃 (chī) | 食 (sik6) |
| Nu | 不 (bù) | 唔 (m4) |
| A fi | 是 (shì) | 係 (hai6) |
| Ce | 什么 (shénme) | 乜嘢 (mat1 je5) |
| Acum | 现在 (xiànzài) | 而家 (ji4 gaa1) |
Unele cuvinte folosesc aceleași caractere, dar au pronunții diferite. Altele folosesc cuvinte și caractere complet diferite.
Diferențele devin mai clare atunci când comparăm propoziții întregi.
Română: Ce vrei să mănânci?
Mandarină: 你想吃什么？
Nǐ xiǎng chī shénme?
Cantoneză: 你想食乜嘢？
Nei5 soeng2 sik6 mat1 je5?
Ambele propoziții exprimă același sens și au elemente comune în structura lor gramaticală. Totuși, vocabularul și pronunția lor diferă substanțial.
Cantoneza folosește, de asemenea, particule gramaticale, mărci aspectuale și alte construcții care nu corespund direct utilizării cotidiene a mandarinei.
Cele două varietăți au o bază istorică comună, dar aceasta nu le face interschimbabile.
Comparația surprinzătoare cu fosta Iugoslavie
Poate cea mai frapantă ilustrare a modului în care funcționează clasificarea limbilor vine din sud-estul Europei.
În cea mai mare parte a secolului al XX-lea, comunitățile vorbitoare de sârbă, croată, bosniacă și muntenegreană erau asociate cu o limbă standard comună, cunoscută în mod obișnuit drept sârbo-croată.
După destrămarea Iugoslaviei, s-au consacrat patru limbi standard naționale distincte: sârba, croata, bosniaca și muntenegreana.
Fiecare are propriul statut oficial, propriile convenții standardizate, tradiții literare și legături cu identitatea națională. Există diferențe de vocabular, pronunție, ortografie și expresii preferate. Sârba folosește atât alfabetul chirilic, cât și pe cel latin, în timp ce croata folosește alfabetul latin.
Totuși, vorbitorii acestor patru varietăți standard pot comunica, în general, fără traducere.
Un vorbitor de croată poate, de obicei, să urmărească televiziunea sârbă și să înțeleagă ce se spune. Un vorbitor de bosniacă poate, în general, să converseze cu un vorbitor de muntenegreană fără să fie nevoie să studieze muntenegreana ca limbă străină.
Diferențele sunt reale, dar inteligibilitatea reciprocă rămâne foarte ridicată.
Această situație contrastează cu cea a mandarinei și cantonezei, ai căror vorbitori trebuie adesea să folosească o limbă comună, precum mandarina standard, pentru a comunica.
| Varietăți lingvistice | Inteligibilitate orală tipică fără studiu prealabil |
|---|---|
| Sârbă și croată | Foarte ridicată |
| Croată și bosniacă | Foarte ridicată |
| Sârbă și muntenegreană | Foarte ridicată |
| Mandarină și cantoneză | Scăzută |
| Mandarină și shanghaieză | Scăzută |
| Mandarină și hokkien | Scăzută |
| Hokkien și fuzhoueză | Scăzută |
Acestea sunt descrieri calitative generale, nu măsurători numerice precise. Înțelegerea efectivă depinde de educație, de contactul cu limba și de varietățile concrete implicate.
Cu toate acestea, contrastul central este clar.
Sârba, croata, bosniaca și muntenegreana sunt recunoscute ca limbi standard naționale separate, în ciuda înrudirii lor lingvistice strânse. Mandarina, cantoneza și hokkien sunt adesea numite dialecte, deși inteligibilitatea reciprocă dintre ele este mult mai redusă.
Aceasta nu înseamnă că limbile naționale ale fostei Iugoslavii ar trebui considerate nelegitime sau că distincțiile dintre ele sunt neimportante. Standardele și identitățile lor separate sunt bine consacrate.
Mai degrabă, comparația demonstrează că asemănarea lingvistică nu este singurul factor care determină dacă o varietate este recunoscută ca limbă.
Această situație nu este specifică doar chinezei
Situații asemănătoare există în întreaga lume.
Norvegiana, suedeza și daneza sunt recunoscute ca limbi separate, dar vorbitorii lor se pot adesea înțelege în grade diferite. Norvegiana și suedeza sunt deosebit de apropiate în multe privințe, deși înțelegerea variază în funcție de dialect și de contactul fiecărei persoane cu cealaltă limbă.
Hindi și urdu oferă un alt exemplu interesant. Formele lor colocviale cotidiene pot avea un grad ridicat de inteligibilitate reciprocă, în timp ce standardele lor formale diferă în privința vocabularului, a sistemelor de scriere și a tradițiilor literare.
Araba prezintă o situație mai apropiată de cea a chinezei. Araba standard modernă oferă o limbă scrisă formală comună în mare parte a lumii arabe, în timp ce varietățile vorbite zilnic pot diferi radical. Araba marocană și araba irakiană, de exemplu, pot fi greu de înțeles pentru vorbitorii celeilalte varietăți fără contact anterior cu aceasta.
Germana oferă un alt exemplu. Unele varietăți de germană elvețiană diferă considerabil de germana standard, dar sunt în general incluse în tradiția lingvistică germană mai largă.
Aceste exemple demonstrează că nu există o regulă universală conform căreia varietățile strâns înrudite trebuie întotdeauna clasificate drept dialecte sau varietățile foarte divergente trebuie întotdeauna recunoscute ca limbi separate.
Uneori, varietăți strâns înrudite dezvoltă standarde naționale independente. Alteori, varietăți semnificativ diferite rămân parte a unei identități lingvistice și culturale comune.
De ce limbile chineze sunt încă numite dialecte?
Există motive istorice, culturale și lingvistice importante pentru această terminologie.
În primul rând, comunitățile vorbitoare de chineză au o lungă istorie literară și culturală comună. Limbile lor s-au dezvoltat din forme istorice înrudite ale chinezei, iar multe comunități au păstrat legături prin literatură, educație și schimburi culturale.
În al doilea rând, mandarina standard funcționează ca limbă comună în China continentală și are, de asemenea, un rol central în educație și în comunicarea publică din Taiwan. Vorbitorii diferitelor varietăți regionale învață frecvent mandarina și o folosesc pentru a comunica dincolo de comunitățile lor locale.
În al treilea rând, termenul chinezesc 方言 (fāngyán), tradus în mod obișnuit prin „dialect”, nu corespunde perfect sensului cotidian al acestui cuvânt în engleză. El poate desemna în sens larg forme regionale de vorbire, inclusiv varietăți care nu sunt reciproc inteligibile.
În sfârșit, denumirile limbilor sunt modelate de convențiile istorice și de identitățile culturale comune. O identitate comună poate cuprinde o diversitate lingvistică considerabilă, la fel cum identități separate se pot dezvolta în jurul unor limbi strâns înrudite.
Termenul „dialect chinez” este, prin urmare, de înțeles în contextul său istoric și cultural.
Dificultatea apare atunci când cititorii vorbitori de engleză îl interpretează ca desemnând o variație minoră a aceleiași limbi vorbite.
Nu folosește toată lumea aceleași caractere chinezești?
Un motiv pentru care varietățile chineze par mai unitare decât sună este tradiția lor comună de scriere.
Un vorbitor de cantoneză și unul de mandarină pot avea dificultăți în a-și înțelege vorbirea, dar ambii pot citi chineza scrisă standard dacă au învățat-o.
Totuși, aceasta nu înseamnă că standardul scris reprezintă direct fiecare varietate vorbită în același mod.
Chineza scrisă standard se bazează în mare măsură pe vocabularul și gramatica mandarinei. Vorbitorii altor varietăți chineze învață, de regulă, acest standard scris prin educație formală, chiar dacă el diferă de vorbirea lor cotidiană.
Cantoneza oferă un exemplu deosebit de clar.
Română: El nu este acasă.
Chineză scrisă standard: 他不在家。
Cantoneză colocvială scrisă: 佢唔喺屋企。
Ambele propoziții exprimă același sens, dar vocabularul și convențiile lor gramaticale diferă.
O persoană familiarizată doar cu chineza scrisă standard poate să nu recunoască fiecare expresie folosită în cantoneza colocvială scrisă.
Alte varietăți chineze au, de asemenea, vocabular și structuri gramaticale distincte, deși tradițiile lor scrise și gradul de standardizare diferă.
Un sistem de scriere comun poate facilita comunicarea peste granițele lingvistice, dar nu elimină aceste granițe.
Și situația inversă este valabilă. Sârba și croata pot folosi convenții de scriere diferite, păstrând totodată un grad ridicat de inteligibilitate reciprocă în vorbire.
Sistemele de scriere și limbile vorbite sunt legate între ele, dar nu sunt același lucru.
De ce aceste distincții contează pentru traducere și IA
Diferențele dintre varietățile chineze nu sunt doar o chestiune academică. Ele au consecințe practice pentru programele de traducere, recunoașterea vorbirii, subtitrări și inteligența artificială.
Nu se poate presupune automat că un model de recunoaștere a vorbirii antrenat în principal pe mandarină va înțelege corect cantoneza sau hokkien. Aceste limbi au sisteme fonetice, vocabular și convenții lingvistice diferite.
În mod similar, traducerea unui text în chineza scrisă standard nu produce neapărat limba pe care un vorbitor de cantoneză ar folosi-o în mod firesc în conversația de zi cu zi.
Un serviciu de traducere care declară că oferă suport pentru „chineză” se poate referi la mandarina standard, chineza scrisă standard, cantoneză sau o combinație a acestora. Distincția contează, deoarece suportul pentru una nu garantează suportul pentru celelalte.
De exemplu, un sistem de traducere bazat pe IA poate avea nevoie de antrenare și evaluare specifice limbii pentru a produce cantoneză naturală, nu chineză scrisă bazată pe mandarină. Sistemele de recunoaștere a vorbirii trebuie, de asemenea, să țină cont de pronunții și vocabular diferite și, uneori, de structuri lingvistice complet diferite.
Provocarea nu se limitează la varietățile cele mai cunoscute.
Hokkien, hakka, teochew, fuzhoueza și alte limbi regionale au comunități numeroase de vorbitori, dar primesc adesea mai puțină atenție din partea tehnologiilor lingvistice de largă utilizare.
Oferirea de suport pentru aceste limbi presupune mai mult decât tratarea lor ca variații ale mandarinei. Ea poate implica colectarea unor date de antrenare adecvate, dezvoltarea unor convenții de scriere, evaluarea textelor produse în limba respectivă și colaborarea cu vorbitori care înțeleg diferențele regionale.
Acest lucru este deosebit de important pentru traducerea în timp real, în care două persoane care vorbesc limbi diferite trebuie să comunice firesc fără să se bazeze pe o limbă comună.
Recunoașterea diversității lingvistice poate îmbunătăți acuratețea traducerii, accesibilitatea și conservarea limbilor. Ea îi ajută, de asemenea, pe dezvoltatorii de tehnologie să descrie mai exact limbile pentru care oferă suport.
Așadar, chineza este o singură limbă sau mai multe?
Răspunsul depinde de modul în care este folosit cuvântul „chineză”.
Din perspectivă istorică și culturală, chineza poate servi drept termen-umbrelă care cuprinde numeroase varietăți lingvistice înrudite, ce împărtășesc tradiții literare și culturale importante.
Din perspectiva lingvisticii comparative, este adesea mai informativ să descriem chineza ca pe un grup de limbi sinitice înrudite din familia sino-tibetană.
Ambele descrieri pot fi utile, deoarece răspund unor întrebări diferite.
A numi cantoneza, hokkien sau shanghaieza o limbă separată în sens lingvistic nu înseamnă a-i nega legătura cu istoria sau cultura chineză. Nici nu implică ceva despre naționalitatea sau identitatea politică a vorbitorilor săi.
În mod similar, recunoașterea sârbei, croatei, bosniacei și muntenegrenei ca limbi standard naționale distincte nu presupune să considerăm diferențele lor lingvistice mai mari decât sunt în realitate.
Clasificarea limbilor implică cel puțin două dimensiuni: cât de diferite sunt varietățile din punct de vedere lingvistic și modul în care comunitățile se identifică, le standardizează și le folosesc.
Aceste dimensiuni nu se aliniază întotdeauna.
Concluzie: O limbă înseamnă mai mult decât o clasificare lingvistică
Distincția dintre o limbă și un dialect poate părea simplă, dar chineza și limbile fostei Iugoslavii demonstrează cât de complicată poate deveni.
Sârba, croata, bosniaca și muntenegreana sunt limbi standard naționale distincte, în ciuda gradului ridicat de inteligibilitate reciprocă. Mandarina, cantoneza, hokkien și shanghaieza sunt adesea descrise drept dialecte, în ciuda unor diferențe lingvistice majore care pot împiedica o comunicare ușoară între vorbitorii lor.
Niciuna dintre aceste situații nu poate fi explicată doar prin inteligibilitatea reciprocă.
Istoria, educația, tradițiile literare, identitatea culturală și standardizarea influențează toate modul în care limbile sunt clasificate și denumite.
Ideea importantă nu este că unele limbi recunoscute oficial ar trebui să-și piardă statutul sau că fiecare varietate regională chineză trebuie să primească o anumită etichetă.
Ci că diversitatea lingvistică nu corespunde întotdeauna categoriilor de limbi pe care le folosim în viața de zi cu zi.
Chineza este un exemplu deosebit de convingător. În spatele unui singur nume familiar se află o varietate extraordinară de limbi înrudite, dintre care multe diferă între ele la fel de substanțial ca limbile recunoscute separat în alte părți ale lumii.
Înțelegerea acestei diversități ne oferă o imagine mai exactă a chinezei și ne ajută să apreciem mai mult complexitatea limbajului uman.
Referințe și lecturi suplimentare
- Encyclopaedia Britannica: Limbile chineze. Prezentare generală a diversității lingvistice chineze, a inteligibilității reciproce și a principalelor grupuri de limbi sinitice.
- Jin Liu: O analiză istorică a discursului despre fangyan în China modernă. Cercetare despre limbile regionale chineze, terminologie și dezvoltarea istorică a identității lingvistice.
- Michele Mannoni: Dialecte chineze/Dialecte ale chinezei. Discuție academică despre terminologie și distincția dintre dialecte și limbi în lingvistica chineză.
- Pluricentrismul în sala de clasă: Limba sârbo-croată. Cercetare care explorează relația, inteligibilitatea și standardizarea bosniacei, croatei, muntenegrenei și sârbei.
- Ljubica Djordjević: Statutul juridic al limbilor apărute din sârbo-croată. Analiză a standardelor lingvistice oficiale dezvoltate după destrămarea Iugoslaviei.